Pentru a intra în lumea sufletesc-spirituală, trebuie să ne deschidem „ochii” sufletului. Pentru a intra într-un tărâm magic ca acesta trebuie să ne pregătim sufletul. Nu se poate intra în lumea sufletului cu mintea. E o chestiune simplă de compatibilitate.

Este ca și cum am dori să vedem sunetele sau să auzim culorile. Nu este vorba, se poate și așa, pentru că este vorba de frecvențe de energie și putem și auzi o culoare, putem să ne traducem respectiva vibrație pentru a o auzi. Dar experiența va fi limitată și deteriorată.

Așa și în lumea sufletească trebuie intrat cu sufletul și văzută cu ochii sufletului.

De aceea trebuie să ne dezvoltăm aceste organe interioare sufletești care în momentul de față la majoritatea oamenilor sunt în stadiu de germene. Cultura noastră modernă a trecut printr-o perioadă de dezvoltare preponderentă a facultăților gândirii și am adus rezultate pe acest tărâm.

Ne-am dezvoltat și ne dezvoltăm gândirea critică, care ne aduce roade și evoluție de un anumit tip. Dar care este în detrimentul dezvoltării sufletești.

Eu consider că fiecare este importantă în felul ei și fiecare trebuie dezvoltată și celebrată pentru ceea ce este. Și mai cred că cel mai important, în orice domeniu, este să faci totul cu moderație, să găsești calea de mijloc, calea echilibrului, să faci eforturi în permanență să nu cazi nici într-o extremă, nici în alta. Ci să păstrezi în balans contrariile.

 

Când vine vorba de dezvoltarea „ochilor” sufletești, calea pe care se poate merge este mirarea. Mirarea permite sufletului să se deschidă și să primească în el lucrurile minunate din lumea sufletului.

 

Să exersăm mirarea. Cum?

 

Să ne amintim starea sufletească pe care o aveam în copilărie atunci când ne minunam la vederea unei flori, sau starea de venerație pe care o aveam față de un om pe care îl admiram, poate un profesor sau pe cineva care cânta la chitară, sau care ne spunea o poveste, sau poate un vecin care era pompier. Sau poate admiram frumusețea cuiva. Sau bunătatea lui. Sau orice altceva.

Important este să ne amintim sentimentul acela de deschidere totală, fără nicio reținere sau critică. Eram cu totul prinși în starea aceea. Dacă trebuia să îi batem la ușă ne tremura mâna de emoție la anticiparea momentului în care se va deschide ușa.

Simpla amintire și retrăire a acelor stări recreează în noi acum deschiderea respectivă.

 

Apoi, putem face mici exerciții cotidiene în care să alegem să vedem numai partea pozitivă a unui lucru. Chiar dacă este un simplu lucru, o bucată de săpun, să ne bucurăm de mirosul pe care îl are, de culoare. Ideea este să ne concentrăm doar pe ce are pozitiv.

Aceste scurte exerciții, făcute cu o oarecare repetitivitate, ne ajută să ne dezvoltăm anumite componente sufletești.

Asta nu înseamnă că renunțăm la capacitățile gândirii noastre critice și analitice. Nu înseamnă nici că ne băgăm capul în nisip și nu mai vedem părțile negative. Obiectivitatea cu detașare este un scop pentru omul modern care caută o evoluție spirituală.

Dar așa învățăm să folosim ce avem nevoie atunci când avem nevoie. Să folosim gândirea atunci și acolo unde avem nevoie de ea și sufletul atunci și acolo unde avem nevoie de el. Și să putem face acest lucru cu discernământ și să avem puterea spirituală necesară să controlăm aceste procese din partea mai înaltă a ființei noastre, din Eul superior.

 

Despre exercițiul acesta, al venerației, și despre alte câteva exerciții de bază pentru dezvoltarea organelor noastre sufletești, citește în cartea lui Rudolf Steiner, Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare.