Rugaciunea libera

Despre rugăciune s-a scris mult. Și bine.

Ce am înțeles eu din ea? În funcție de etapa de viață în care mă aflam am practicat rugăciunea într-un fel sau altul și am înțeles din ea ce am putut la momentul respectiv.

Am citit despre rugăciune în special din perspectiva creștin-ortodoxă, fiindu-mi cea mai la îndemână. Am încercat să practic rugăciunea așa cum am putut, ghidându-mă după scrierile ortodoxe și după duhovnici.

 

Rugăciunea sufletului de copil

Am început cu Îngerașul, în copilărie, așa cum m-a învățat bunica. Și sufletul meu de copil s-a apropiat de îngerul păzitor pentru că înțelegea rugăciunea ca o comunicare reală cu acesta, ca și cum el era acolo lângă mine și mă auzea. Nu era niciun dubiu în asta. Mintea nu s-a interpus cu nicio interpretare. Și a rămas o experiență vie și plină de sens până în ziua de azi. Cred că nicio altă experiență spirituală nu mi-a fost vreodată mai reală decât această comunicare cu îngerașul.

 

Rugăciunea intelectuală

Apoi am început să cresc, să gândesc, să analizez și am făcut din rugăciune în mare parte o experiență intelectualizată. Am învățat și alte rugăciuni, mai complexe. Am început să citesc despre ce înseamnă rugăciunea, despre cum se face, despre treptele rugăciunii.

Am rostit acatiste și paraclise, diverse canoane de rugăciune. Am rostit și rugăciuni spuse în cuvinte simple, în cuvintele mele.

Am încercat să practic și rugăciunea inimii un timp. Fără prea multă dedicare, e adevărat.

 

Rugăciunea ca cerere

Îmi dau seama că rosteam rugăciunile mai mult în sens de cerere. Indiferent dacă ceream ceva pentru mine,  pentru alții, pentru a mi se împlini o dorință sau alta.

Apoi am început să rostesc rugăciunile în speranța apropierii de Dumnezeu, dar erau tot o cerere, tot o dorință pe care o urmăream împlinită, chiar dacă era mai nobilă. Doream evoluția spirituală, apropierea de divinitate, înțelegerea menirii personale și a unor taine spirituale. Mult timp am crezut că prin rugăciunea aceasta o să văd unele rezultate, o să mă aducă mai aproape de trăiri și rezultate spirituale.

Am rostit rugăciuni mai cu chef sau mai mecanic, citind că important este să te rogi, chiar dacă nu reușești de fiecare dată să ai o rugăciune mai puternică, trăită din suflet.

Am rostit rugăciuni doar din gură, cu mintea la cu totul altceva, sau cu implicarea minții. Am avut și rugăciuni trăite, rugăciuni făcute cu suflet, cu lacrimi și emoții, cu trăiri momentane de bucurie și stări deosebite.

În timp am văzut că rugăciunile așa cum le făceam nu îmi aduceau mai mult de acele trăiri de căldură sufletească, bucurie, smerenie, poate chiar liniște interioară. Erau cam pragul superior pe care îl puteam atinge.

 

Rugăciunea ca meditație

Apoi am trecut la o etapă de rugăciune ca meditație, de observare a rugăciunii, a cuvintelor rugăciunii și de pătrundere a sensurilor. Această etapă a fost una mai liniștită, cred că era un fel de maturizare sau cel puțin de liniștire, de observare conștientă și detașare față de partea de trăire a rugăciunii la nivel sufletesc, emoțional.

Dezavantajul major aici era că trebuia să găsesc rugăciuni scrise de alții de care să am certitudinea că sunt suficient de „profunde” ca să fiu sigură că acele cuvinte au sensuri care lucrează pe alte niveluri și că au o finalitate. Cum ar veni, să fie scrise de inițiați, să ajute la niveluri de care nu pot fi conștientă. Și m-am rezumat la câteva rugăciuni clasice și sigure, cum ar fi Tatăl Nostru.

Ceea ce este destul de limitativ. Și simțeam că nu este suficient. Și neavând nici trăirile din faza anterioară care deși țineau de o fază adolescentină a rugăciunii, erau totuși palpabile într-un fel. Măcar simțeam un efect, nu aveam sentimentul că mă rog degeaba.

Genul acesta de rugăciune ca meditație îl mai practic. Pe rugăciuni mai deosebite scrise de oameni deosebiți, cum ar fi Arsenie Boca, Francisc de Assisi etc.

 

Pauză

Apoi nu m-am mai rugat mult timp. Vreo doi ani pauză. Pur și simplu nu mai simțeam rostul rugăciunii. Mi se părea că dau din gură degeaba în cel mai bun caz.

Aveam nevoie de altceva, de o altă formă a rugăciunii. Da, văd că am nevoie și de partea de ritual, de formă a rugăciunii pentru confirmare, deși formele pe care le știu nu îmi mai zic nimic. Minunată stare contradictorie.

 

Rugăciunea liberă

Cea mai bună formă de rugăciune la care am ajuns este rugăciunea liberă, detașată sau necondiționată. Rugăciunea de dragul rugăciunii sau pentru bucuria rugăciunii. În care nu ai niciun scop, oricât de nobil. Și atunci devine bucurie și împlinire. Indiferent că este un acatist sau o rugăciune personală, indiferent dacă are cuvinte sau nu.

Dorul lumii spirituale există și își cere tributul și împlinirea. Rugăciunea este o cale de comunicare cu aceasta și probabil una din uneltele cele mai sigure pe care le avem ca oameni.

Și cred că și rugăciunea se supune marilor contradicții spirituale: că să ajungi la scop trebuie să renunți la el.

 

Acum sunt în faza în care simt nevoia redefinirii și re-simțirii rugăciunii, de căutare de forme și conținuturi noi pentru aceasta, de o experiență diferită a acesteia. Dar nu știu încă în ce direcție să o iau. Aștept să văd în ce direcție mă duce universul, fără să mă încrâncenez, fără să forțez lucrurile într-o direcție sau alta.

Să las rugăciunea să mă zică pe mine.