Îmi place să observ oamenii. Să le văd obiceiurile, ticurile, acțiunile, mișcările. Îmi place să mi-i imaginez în viața lor de zi cu zi, făcând gesturi de zi cu zi. Să îmi imaginez cum iau cana de cafea în mână. De exemplu. Sau cum iau fiecare farfurie și o pun din scurgător la loc în dulap. Și îmi place uneori să fiu atentă când fac și eu aceste gesturi, să mă observ detașat. Îmi dă un sentiment de comuniune cu oamenii, de unitate și de apartenență. La a fi Om.
Îmi place să fiu spectator la momente și evenimente din viața oamenilor. Să le observ detașat. Doar să le văd. Fără să le judec, fără să le gândesc, fără să încerc să le înțeleg. Doar să le observ și să le absorb. Cred că spiritul meu preia toate aceste experiențe, cauze-efect, le înregistrează și le procesează, iar la un moment dat îmi va da o înțelegere mai bună asupra vieții de aici.
Îmi place uneori să fiu observator detașat al unor evenimente din viața mea. Mă uit cu interes la ce mi se întâmplă și aștept cu interes să văd cum va evolua situația. Sunt momente de detașare, dar care îmi creează perspectivă și mă ajută să pot accepta mai ușor situația.
Îmi place să văd oamenii. Îmi dau însă seama că de cele mai multe ori și în cele mai multe dintre cazuri nu îi văd cu adevărat. Îi pot observa, dar nu îi pot vedea și înțelege dincolo de propriul meu subiectivism, de proiectarea propriilor mele gânduri, păreri, opinii, experiențe, temeri și frici.
Suntem creaturi sociale și empatice și avem capacitatea de a-i înțelege pe ceilalți, de a ne pune în locul lor. Creierul nostru are o capacitate remarcabilă de mimetism prin care ne face să trăim ceea ce trăiesc ceilalți. Este o capacitate dezvoltată în grade diferite de fiecare dintre noi.
Avem nevoie să fim uniți, să ne identificăm cu ceilalți, cu toți, să simțim unitatea din spatele individualității fiecăruia.
Și cred că momentele acestea în care reușim să ne detașăm și să îi simțim pe ceilalți sau să simțim unitatea sunt momente de grație divină, momente care ne dau încrederea, energia și bucuria să mergem mai departe în aventura noastră de Om.
Observatia fara judecata este o rafinare a spiritului si cred ca se poate ajunge la ea numai dupa ce ai trait intens viata cu toate provocarile ei si ai atins un grad de intelepciune prin constientizare si maturizare. Mie imi place sa observ oamenii pe strada, in metrou …ii analizez incercand sa le deslusesc preocuparile, profesiile, daca sunt nefericiti, impacati cu propria viata. Cand empatizezi cu cei din jur, este mai greu sa te detasezi de povestile lor de viata, dar a observa oamenii iesind din tablou si privind intregul ansamblu al istoriei lor de viata, este o binecuvantare si un semn de intelepciune, care se dobandeste odata cu inaintarea in varsta. Frumos subiect de articol, Oana!